de mâine

În mine-i o aglomerare
(ruine)
atâtea şantiere am deschis
(tine)
că nu mai pot să construiesc
nemine
(străine).

De mâine am să-l protejez
(tine)
promit! punând plăcuţă
(străine)
loc ocupat cu nu mai eşti
(ruine)
de mine-mi şantier organizez

E o aglomeraţie înlăuntru-mi
că nu mai ştiu când sunt
cu cine mă 'ntâlnesc
fiinţe fără chipuri
se preumblă prin aortele mele
mine eu vremea toată
hălăduind mă hăituiesc.

Când nu mai vreau să fiu
îşi ies din fire
îmi zgâlţie prin sânge
tot ce-am fost
şi tot ce-am vrut să fiu
mă ia la palme
nu-i de trăit cu mine
am hotărât definitiv
mă părăsesc.

Nu-i drum
să-l paşi
Nu-i stare
să o piatră
Nu-i nici măcar vis
să-l viaţă
Speranţă? nu-i
omenesc să o.
-Minţind-

Am să-ţi scriu cele mai frumoase poeme
am să te iubesc doar pe tine până la capătul
lumilor poemelor iubirilor poemelor lumilor
am să fac mănăstiri şi poduri peste oceane şi scări
înspre toate cerurile furând pentru tine toate
lunile şi toţi sori până la capătul poemelor lumilor
Apoi
a deschis ochii pentru totdeauna privindu-mă
- Tu cine eşti despre ce visAM?

Ni s-au îmbătat gândurile
unele de altele şi-s toate
în comă existenţială. prin mine
au dat iama radicalii liberi iar tu
eşti cam dus. cred că am uitat să-ţi spun
argila albă nu s-a descoperit încă. da
da iubiri adevărate până la capăt(?) nu
există. mai ştii? tot ce se întâmplă
cu adevărat e între odată şi niciodată.

cuvintele erau după puterile lor
impersonale
-mâinile voastre împreunate să-mi facă
groapă în duna aia de nisip!
Acum!
răsuflarea era prezentă. depretutindenea.
nisipul visa mişcându-se-n somnul
deveciului.

Băgarea-n seamă a nimicului
cu muritorii din rând
cauzează grav mulţimilor vide
la curbele strânse s-ar putea
să te ia frigul
aruncându-te cât colo

Să m-aştepţi în ochi-ţi verzi
doar că-n somn din dor mă pierzi

Porţi de stele adormite
gând rămas printre morminte

Cale de flori paşi care-şi dor
între cer şi pământ nori

Ochii tăi verzi zi
nopţile mele albe
albastrul doare.

Palme pe nisip
alunecare în vis
valul e mut trecere.