Ondină

Am fost niciunde
m-am întors nicăieri
ce-i o singurătate
între înstrăninări?

Deşertul ninge
iarba e plânsul pietrei
nisip(ul) îndrăgostit.

peticirea sufletului- tandreţea iubirii imposibile

Credem că ştim
că iubim
că suntem
credem?
ne încredem!
viaţa...
... e
o (singură) dată
nu avem decât
nimicul iluziei
ştim
iubim
suntem.
Jocul de-a
mai încearcă (O dată)
e amăgirea "lucid" antamată
a viilor
cerem
sperăm
pierzând armonia certitudini(I)
că nu
nu vom şti
("primi")
niciodată.

oglinzi sparte

Prăsesc cenuşi şi colburi
devreme uitată
îmi curge din găvane
un fel de apă sărată
de vreme în ochii tăi nelocuiţi
adunată.
N-am să (mai) deschid
fereastra spre (mine)
niciodată
absurd şi inutil
vinovată.

[ = ]

Sunt o entitate
aproape frumoasă
perfect ciobită
sticloasă
recunosc uşor orişice
textier
"stelele care mor
nu pier
stelele care mor
se duc pe alt cer"
nu există- a zis Einstein
nu eu- aether
eşti dus pe drumul tău?
eu nu!
doar mă pier.

rimare în "NE":)

Joacă-n plimbare cu ANCA, pe strada CASANDRA, via Călin Hera şi Leo.
Merci, frumoasă plimbare "ce ORAŞ frumos, ce ORAŞ FRUMOS":)))

C*erşind "deceuri" amar îngropate-n ruine

A*m lovit cu dalta uitării în mine
N imeni nu-i destul de piatră în sine
C ărarea e drum dar nu-i cale spre Tine
A juns în miez răstignit doar crezi că ţi-e bine

L*a porţi încuiate opritul din zbor n-are mâine

C*ine închide statui în muzee şi-n rime ("ne")
H* abar nu are ce dălţi poartă-n vine
şi
C*âtă viaţă poate fi în cioplitul de sine.

---------
*
C- de început şi final= CASANDRA
A-N-C-A
LEO
CĂLIN HERA

n-am cui "da" joaca (mai)departe
rămîne la MIne:)
de trece careva p-aici şi-i place...
... să "o ia"
e (de)BiNe!:)

exerciţii de AsupraVIEŢUIRE

Tu eşti foarte pragmatic tu eşti foarte detaşat tu eşti foarte determinat tu eşti foarte inflexibil tu eşti foarte cinic tu eşti foarte pe dos oriunde te-aş aşeza şi oricum te-aş privi te văd mereu la fel măsluire de vieţi tu n-ai cum fi altfel m-am resemnat(?) şi cu asta te scot din sărite da’ tu nu sari eşti mult prea îngăduitor copilărelilor mele te uiţi impasibil la(niciodată în) ochii mei şi taci poate dacă m-ai fi văzut în ochii ăia poate… da’ nu vom şti niciodată nu-i aşa mai bine aşa că pot face ce vreau îndărătul ochilor şi alor tăi şi alor mei mă lăfăi cu totul ştiu că până acolo nu mă ajungi îmi trag plapuma-n cap peste capul tu să nu-ţi mai văd uitătura aia şi mă pun pe un râs înfundat iar şi iar şi de tine şi de pragmatismul tău şi de detaşarea ta şi de determinarea ta şi de inflexibilitatea ta şi de cinismul tău şi mult cu asupra de măsură(?) de depedosultău foarte.

Repet printre lacrimi de râs litania care mă ţine legată neânţeles de minele care eşti tu îţi visez visele îţi inventariez lacrimile şi le dau număr de ordine îţi programez orbirile şi-ţi anulez clarvăzurile îţi deretic râzând toate deochiurile apoi ţi le reinventez pe toate trecâd tiptil uităturie mele furişe în locul rămas gol eşti atât de singur atât de pustiit de atâtea (ne)priviri în gol(ul de tine).

Când mă hotărăsc să te caut ai nevoie să-ţi certific cu plânsul meu dreptăţile pe care le ai superlativ absolut fiind nu poţi ghici ce bine şi mult am râs te iau uşurel de mână cu ochii plecaţi îţi dau toate dreptăţile să ai stomacul plin paharul cu apă în dreapta ne aşezăm binişor mână-n privire pe marginea disperării care e iubirea noastră undeva.

Avem o minunată privire de ansamblu a perfecţiunii vieţii noastre în doi uitându-ne unul (pe) la celălalt fiecare privim în josul susului şi-n susul josului ne întâlnim doar în prânzul şi băutul clipirilor apoi o luăm de la început.

Sinuciderea în doi nu-i o opţiune ne-am mai certat noi pentru cea asistată şi pentru cea instigată şi pentru…

p.s- râd doar ca să-mi dovedesc că eu “te iubesc omeneşte” iar tu eşti un adverb determinativ.
suntem perfecţi!

foarte