octombrie cîntă rîde dansează

vocaţia nefericirii, poem al Danei Banu
pentru că avem cu toţii vocaţia nefericirii cuvintele pleacă de la noi nerostite
nopţile încep să ni se vadă pe chip
iată de ce acoperim oglinzile şi coborâm în pământuri
:
sila dezgustul furia spaima violenţa simple culori proiectate pe un ecran uriaş
au rămas doar vieţile noastre aici noi am plecat de mult în căutarea poemului
câteodată privim spre cei care ne iubesc
scuipăm cu superbă feminitate peste capetele lor
înfigem steaguri de luptă în omoplaţii lor tandri
ne dezicem cu totul de ei
îi trădăm cu graţie şi cucerim mai departe alte şi alte lumi
câtă vreme există privirea spre înăuntru vieţuim în cimitire
orb aş fi vrut să mă nasc mut şi fără speranţă
să zac în renunţarea la mine să mor în fiecare zi a vieţii mele cu patimă
şi eu ca şi voi m-am îndrăgostit iremediabil de mine
şi eu am căutat cuvântul l-am scris pe nisipuri sau l-am trimis mai departe în lume
un cuceritor am fost am învins fără luptă şi fără nicio tresărire
tot ce se putea învinge
apoi linia
_____________________________________
grija pentru detalii
vanitatea în felii roz fosforescente luminează oraşele noastre
respirăm în camere obscure
mai liberi decât primele semne ale dimineţii
( ___________________ )
o femeie de zăpadă(unii ar spune chiar de gheaţă)
şi undeva un poem
l-a căutat 1000 de ani
apoi a fumat o ţigară şi a coborât în pământuri
o femeie de zăpadă
când trece pe lângă tine te pocneşte brusc nostalgia
visează zeppeline cu ataș și peşti zburători
trăieşte într-un acvariu portocaliu
iluzionism ieftin
pe străzi se aprind felinarele
e încă toamnă
e bine