semn

FILM RAR CU BRANCUSI - GEORGES POMPIDOU from Alin Neacsu on Vimeo.

stază

Cîntecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock

traducere de Mircea Ivănescu

S’ io credessi che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria senza più scosse.
Ma per ciò che giammai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s’ i’ odo il vero,
senza tema d’ infamia ti rispondo.

      Să mergem deci, tu şi cu mine,
Cînd seara s-a întins pe cer în fine
Asemenea unui bolnav cloroformizat pe masă;
Să mergem, prin anume străzi pe jumătate moarte
Şi prin alei bolborositoare
De nopţile fără somn în hoteluri ieftine de-o noapte
Şi birturi cu rumeguş şi cu găoci de stridii:
Străzi care se urmează una-ntr-alta ca o ceartă rea, sîcîitoare
Şi cu subînţelesuri ce sunt nişte insidii
Care te-mping spre o aceeaşi mare întrebare…
O, să nu-ntrebi „Şi ce mai e şi asta?“,
Să mergem să ne facem vizita.
    Prin cameră femeile se învîrtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă nasul de ferestre,
S-a lins pe bot prin ungherele înserării,
A mai întîrziat prin bălţile care s-au strîns în rigolele murdare,
Lăsînd să-i ningă lent funinginea din coşuri pe spinare,
Şi s-a prelins pe sub balcoane, apoi deodată a zvîcnit,
Şi apoi, văzînd că-i doar o seară blîndă de octombrie,
S-a încolăcit în jurul casei şi a adormit.
     Şi într-adevăr, are să mai fie vreme
Şi pentru fumul gălbui şerpuind de-a lungul străzilor umezi
Frecîndu-şi iar spinarea de fereşti;
Mai este vreme, are să mai fie vreme
Să-ţi compui faţa să faci faţă feţelor pe care le întîlneşti;
Mai este vreme să ucizi şi să creezi,
Vreme pentru lucrările şi zilele acestor mîini
Care-ţi ridică şi-ţi aruncă în farfurie vreo întrebare;
E vreme pentru tine şi vreme pentru mine,
Şi vreme pentru-o sută de indecizii,
Şi vreme pentru o sută de viziuni şi revizii,
Pînă să ne luăm ceaiul cu pîinea prăjită bine.
Prin cameră femeile se învîrtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Şi într-adevăr are să mai fie vreme
Să mă întreb „Am să-ndrăznesc?“ şi „Am să am curaj?“,
Şi vreme să mă întorc şi să cobor pe scară,
Cu un loc chel în creştet, mai ascuns de franj —
(Şi se va spune: „Uite cum începe să chelească!“)
Jiletca mea, gulerul urcîndu-mi sus pe gît, după moda bărbătească,
Cravata înfoiată şi modestă, pusă-n valoare de un ac simplu, mare —
(Şi se va spune: „Uite, ce braţe şi picioare, ca nişte scobitoare!“)
Am să-ndrăznesc
Să tulbur un întreg univers?
Şi-ntr-un minut e vreme întreagă
Pentru decizii şi revizii pe care-o altă clipă le reneagă.
Căci eu le-am cunoscut toate acestea, le-am trăit pe toate —
Ştiu serile, şi dimineţile, şi după-amiezile incerte,
Mi-am drămuit viaţa cu linguriţa de cafea;
Le ştiu, glasurile care se sting şi mor inerte5
Prin muzica abia răzbătînd din odăi depărtate.
    Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
      Şi-am întîlnit şi ochii, îi ştiu de fiecare dată —
Ochii fixîndu-se într-o frază bine formulată,
Şi cînd şi eu sunt pus în formulă, prins cu un ac,
Cînd sunt înfipt cu acul şi mă zbat pe perete,
Acum cum aş mai putea începe
Să-mi scuip mucurile moarte ale zilelor stinse?
    Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
    Şi-am cunoscut şi îmbrăţişările, le ştiu —
Braţele prinse în brăţări, albe şi dezgolite
(Însă în bătaia lămpii suflate cu puf castaniu!)
Şi să mai fie din rochii ridicîndu-se cîte un parfum
Care mă face iar să divaghez acum?
Braţele lăsate pe-o tăblie, sau în şal înfofolite.
     Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
     Şi cum ar trebui să încep?
        .        .        .        .
    Să spun, m-am plimbat în amurg pe străzi înguste
Şi-am urmărit fumul urcîndu-se din pipele unor bărbaţi
Doar în cămaşă, opriţi la ferestre, însinguraţi?…
    Eu ar fi trebuit să fiu o pereche de căngi hirsute
Grăbindu-mă pe fundul mărilor tăcute.
        .        .        .        .
     Şi după-amiaza, seara, doarme atît de liniştită!
Alene mîngîiată de o mînă obosită,
Şi adormită… languroasă… sau se dă îmbolnăvită,
Sau răsturnată pe podea, aici alăturea de tine şi de mine.
Şi-ar trebui, cînd mi-am băut ceaiul cu prăjiturele fine,
Să am puterea să împing lucrurile pînă la încheierea lor firească?
Dar chiar dacă am plîns şi am ţinut postul, am plîns şi m-am rugat,
Chiar dacă mi-am văzut capul (care începe să chelească) adus pe-un taler şi purtat,
Eu nu sunt un profet — şi nici nu e vreun lucru mai de seamă;
Eu mi-am văzut clipa de măreţie pîlpîind,
Valetul etern m-a aşteptat cu pardesiu-n mînă să-l îmbrac, pufnind,
Şi-ntr-un cuvînt, şi mie mi s-a făcut teamă.
   Şi dacă s-ar mai spune c-a făcut osteneala,
După ce s-a servit ceaiul, în ceşti de porţelan,
Şi după vreo conversaţie, despre mine, despre tine, puţin mai personală,
S-ar mai spune c-a făcut osteneala,
Să-nchizi totul într-un surîs deodată,
Să strîngi tot universul într-un gogoloş, în mînă,
Şi să-l rostogoleşti spre aceeaşi întrebare colosală,
Să spui: „Sunt Lazăr, iată, vin dintre morţi,
Şi m-am întors să vă spun totul, tot am să vă spun“ —
Dacă, potrivindu-i o pernă la-ndemînă,
     I-ai spune ei: „Dar nu asta am vrut să spun.
     Nu era deloc asta“.
      Şi-ar fi făcut, adică, osteneala, să te asculte,
Ar însemna atunci c-a făcut osteneala,
După amurgurile prin portaluri, şi pe străzile stropite,
După romanele, şi ceştile de ceai, şi rochiile care atîrnă pe podea —
Şi după astea, şi încă altele, mai multe? —
Şi nu mai poţi să spui exact ce-ai vrut să spui!
Dar ca o lanternă magică iscînd reţeaua nervilor pe un perete:
Ar mai fi însemnat c-a făcut osteneala
Dacă atunci cînd aşezi o pernă sau dai la o parte un şal,
Şi, întorcîndu-te către fereastră, deodată spui:
„Dar nu-i asta deloc, nu aşa,
Nu asta am vrut să spun“.
.        .        .        .        .
   Nu! eu nu sunt Prinţul Hamlet, nici n-am vrut să fiu;
Sunt doar un gentilom din suită, pot să fiu
Bun să-i sporesc suita, sau la începutul vreunei scene,
Să-i dau sfaturi prinţului; unealtă bună, neîndoios,
Un om atent, şi gata să se dovedească de folos,
Cu simţ politic, precaut şi meticulos;
Şi mînuind vorbe alese, doar puţin cam opac;
Parcă alunecînd către ridicul chiar, din vreme în vreme —
Cam cum ar fi — Nebunul.
Îmbătrînesc…  îmbătrînesc…
Am să port pantalonul suflecat, tineresc.
   Să-mi fac cărare la spate? Să îndrăznesc să mănînc piersici crude?
Am să port pantaloni sport, să mă plimb pe plajă, printre pietre ude.
Şi-am ascultat sirenele cîntîndu-şi, una alteia.
Mie nu cred că-mi vor cînta.
Şi le-am văzut purtate înspre larg de valuri
Şi netezind părul cărunt al valurilor spulberate
Cînd vîntu-mpinge valurile albe şi întunecate.
Şi-am adăstat în iatacurile mării adînci
Lîngă sirenele cu creştetul de ierburile mării încununat
Pînă cînd glasurile omeneşti ne-au trezit — şi atunci ne-am înecat.

chiar!

Postare de Ziarul Metropolis.

veghe veacurilor singurătății

!”Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut”

Gabriel José de la Concordia García Márquez  

6 March 1927 – 17 April 2014

Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune "te iubesc" şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii.

”Dar, înainte de a ajunge la versul final, înţelesese că nu va mai ieşi niciodată din odaia aceea, căci stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau a mirajelor) va fi ştearsă de vânt şi alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, şi că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”
-Un veac de singurătate-

azi

IN MEMORIAM NINA CASSIAN






Finalul stagiunii

Toată noaptea, fereastra a rămas deschisă.
A intrat pădurea şi s-a aşezat la perete.
O veveriţă s-a atârnat de lampă.
Zăpada s-a instalat în fotolii.
Către ziuă, a venit şi moartea, să vadă
Dacă ordinele ei au fost respectate.
Eu dormeam prea adânc
Ca să mă pot bucura de frumoasa înscenare.

POET ROMÂN!
Nina Cassian ( Renée Annie Cassian-N. 27 November 1924 – D.15 April 2014)

de dor

Virgil Mazilescu 

POET ROMÂN !

 (n. 11 aprilie 1942 — d. 10 august 1984 )

inedite

via FB(turismul de altădată)
„Bucuresti - Eminescu, Veronica Micle, Caragiale si Vlahuta în mijlocul unui grup de actori

Eminescu este al treilea din dreapta (scund, cu palarie si mustata pe oala), iar în dreapta lui este Veronica Micle. Cei doi cu bastoanele încrucisate sunt Caragiale (în stânga, cu capul descoperit si tuns scurt) si actorul Stefan Iulian (cu melonul îm mâna stânga).
Al doilea personaj din dreapta (cu un cap mai înalt decât Eminescu) este Alexandru Vlahuta.
Fotografia este facuta în 1888, pe malul Dâmbovitei. În fundal se vede Hanul lui Manuc.
Fotografia a fost descoperita si salvata, ca imagine, de Dan Toma Dulciu.„

atît

Nichita Stanescu - Eminescu

Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină

Atât să uitaţi! Numai atât, -
că El a trăit,
înaintea noastră...
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitaţi!

cui

Neranţula fundoti/Neranţula mu condi...
  Dana Banu
 
cât de mult s-au iubit verighetele noastre prin oraşe fără de oameni şi case
prin vremuri de cenuşă medievale prin tăiş de sabie şi gânduri de magi

Neranţula fundoti
Neranţula mu condi...

doar în septembrie roşul trece spre galben căutându-mă
şi încă o iubire lipsă numărăm printre stele

ar fi trebuit să fiu eu ultimul tău rid
ar fi trebuit să fii tu ultimul meu fir de păr alb
dar iată-ne
tu cu masca bufonului pe faţă
eu cu peruca pudrată a infantei
legaţi în lanţuri lângă femeia cu barbă şi înghiţitorul de săbii
trecem prin toamnă spre bucuria copiilor şi a nebunilor

vor veni dragul meu alte zile
alte nopţi fără culoare şi vis

Kato sto yialo
kato sto perighiali...

ca aburul dimineţii se va risipi gândul tău înspre mine
ceaţa aurie a naşterii mele ţi se va aşeza pe umeri
voi pleca în septembrie spre bosfor spre neranţula şi apele ei negre

Aman! More! Aman! Aman! Neranţula!

când am să mă întorc tu vei fi uitat demult
mult timp vor vorbi oamenii despre caravana cu bufon şi infantă cu lei elefanţi şi tigrii bengali
vom trece şi peste toamna aceasta
Neranţula fundoti
un portocal amar va fi gândul
nesupus ca fulgerul deasupra mării
ca glezna mea albă luminându-ţi drumul spre casă
va trece şi toamna aceasta
fără de noi
Aman! More! Aman! Aman! Neranţula!

prag

Călătorisem ca un cer pe cer
Într-o aglomeraţie de nedescris printre podoabe
printre minuni unde se află o strachină cu apă şi o bucată de
pâine muiată de ploaie 

aşa se face că purtând în noi infernele şi paradisurile lumii
abia ne cuprindea şezlongul şi exista o mare nostalgie în
trupurile noastre
aşa se face că  ne tăvăleam prin ceţuri galbene
pe unde mângâierile femeilor se împleteau cu zborul raţelor
sălbatice
şi poate că sălbăticiţi noi înşine de prea multă singurătate
treceam ca nişte umbre cu buruieni pe umeri

peştii scoteau capetele din apă ne priveau speriaţi spuneau
duceţi-vă dracului
ce tot vă foiţi de colo colo şi plângeţi pe ape
lăsaţi-ne în pace cu visele noastre tranchile
cu lăutarii noştri morţi care ne cântă pe verande

noaptea când şerpii se târau tăcuţi spre ugerele vacilor

eu mă duceam să umblu spre pădure
pe lângă apa neagră pe unde se scăldau copacii
eram bărbat înalt mă cocţam pe scaun
erau acolo fete care ştiau algebră cu gene foarte lungi
spuneau cuvinte ca nişte coşciuge şi se culcau în ele

purta pe spate pielea unui taur negru
iarna îmi înfăşuram picioarele în paie mă curăţam cu peria
număram prafurile ca la armată
şi una cu tricou în dungi mi se urca frenetică în cârcă

urma o jumătate oră de insulte
ea se rezema de tejghea se uita în oglinzi
îşi apăra exemplul ştia cuvintele dar le uita semnificaţia
zicea că mă omoară cu o piatră ca pe poetul Mihail iubit de
infirmiera Dobriţa
apoi se liniştea ne regăseam curaţi ca diamantul
mă îmi spunea eu n-am nimic cu tine ce să am
uite niţică iarbă fă pipi
am să deschid fereastra măcar să te presimţi
era o stare de primejdie un pergament făcut din pielea mea

Gellu Naum- nimeni de mult

* Partea Cealaltă; Melancolia Dezvoltării; Editura Cartea Românească; Bucureşti; 1991.

semn(al)

de cumpărat, de citit, de dăruit :)
mie?, cine- mie? cui..
numărul 2, am mai zis-o pe undeva, l-am citit în Scribd ..
de numărul 1 n-am aflat nimic :(

n-am să am un volum, oricare, niciodată..

 (rol în ”Năpasta” lui I.L.Caragiale, Ion)

De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

despre

maestrului, (și) mie

din  albumul „Desene pentru Herina„ de Ștefan Câlția

albumul „Desene pentru Herina” de Ştefan Câlţia

Citeste mai mult: adevarul.ro/cultura/arte/calatorie-transilvana-1_50acddce7c42d5a6638ad879/index.html

„Desene pentru Herina” de Ştefan Câlţia.

Citeste mai mult: adevarul.ro/cultura/arte/calatorie-transilvana-1_50acddce7c42d5a6638ad879/index.html

„Desene pentru Herina” de Ştefan Câlţia.

Citeste mai mult: adevarul.ro/cultura/arte/calatorie-transilvana-1_50acddce7c42d5a6638ad879/index.html

RESTITUIRI .. se ”știu” atît de puține

Elegie: „mă cunoașteți lume/ ăla-s care scrie/ ăla ce-ndulcește/ lemnul de sicrie/ ăla ca deșteptul/ și ca arabescul/ suflet de cămilă/ ionnicolescu/ fac negoț cu moartea/ ochii mei sunt hoții/ care fură fluturi/ din neantul nopții/ ăla spânzuratul/ teatrul de paiațe/ de-un simbol de paie/ gata să se-agațe/ ăla cu iluzii/ trist antropofag/ sunt sătul de oameni/ și mă cam retrag/ mi-am trăit mumia/ și cred că-i firesc/ cu o crizantemă/ să vă mulțumesc/ am iubit odată/ marea și mareea/ m-am ales cu sarea/ și cu de aceea/ scriu aceste rânduri/ și vă las cu bine/ nu știu ce-o să faceți/ însă fără mine/ fără ca deșertul/ și ca arabescul/ suflet de cămilă/ ionnicolescu”.

     .. Se știe că s-a născut la 19 ianuarie 1943, în Buzău, a absolvit Liceul „B. P. Hașdeu” (1961) și Facultatea de Filosofie a Universității din București (1962-1968), obținând titlul de doctor în filosofie și pensionându-se la doar 25 de ani din cauza sănătății precare. A plecat în februarie 19 2012 ..

 În urma sa rămân opt volume: „Indulgențe” (1969), „Ironice” (1970), „Mioritiada” (1973), „Retorica” (1975), „Vox populi, Vox Dei, Voi de colo, de la Biarritz” - roman (1979), „Scrisori de serviciu” (1982), „Odele pământului pârjolit de iubire” (1986), „Mioritiada” (reeditare, 2010). O piesă de teatru "Și totuși Eminescu"  care a fost publicată în nr.10/1988 al revistei Teatru și s-a jucată înainte de ”evenimentele din 1989”  la Teatrul Odeon, în regia lui Tudor Mărăscu (din distribuție făcând parte printre alții Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Mugur Arvunescu)

din Jurnalul de Vrancea..

GRUPAJ DE VERSURI

ION NICOLESCU

DIN VOLUMUL MIORITIADA

(REEDITAT) ED. RAFET, RÂMNICU SĂRAT, 2009

Invocaţie

Domnul de la Marea Neagră

noi nu tratăm teme - noi suntem trataţi

cu noaptea divină din munţii Carpaţi

cu cea mai nocturnă mare frumoaso

marea lui Publius Ovidius zis Naso

noi ştim să oftăm după soare-n catrene

avem tipărite-n timpane sirene

de sufletul stâncilor noastre pustii

iluzii de valuri albesc elegii

şi nci nu s-ar crede trăim din iluzii

le dăm ce-i al nostru omagii aluzii

luaţi-ne stele şi păsări de mare

în slava aripilor voastre uşoare

putem să şi râdem dar ce e de râs

în zbuciumul mării în munţii de vis

sub noi se sfârşeşte pământu-n ecou

tristeţea e ultimul nostru erou

în ea înnoptează un sfânt vinovat

pe care corăbii pustii îl străbat

la capătul celui mai strâmt continent

un domn stă de vorbă cu marea absent

Cântul XIX

miroase-a sarmale peste munţii Carpaţi

miroase de-ţi vine să mori

de-ţi vine aşa să te-ntinzi peste muncţii Carpaţi

ca un aer nepieritor

şi-ţi mai vine să plângi peste munţii Carpaţi

până la ultima picătură

poate că munţii aceştia Carpaţi

sunt sufletul nostru la gură

Cântul XXV

ţara noastră-i ţara noastră

dulce pajişte albastră

aripă sculptată-n dor

de lumina ochilor

dacă-i dor nu-l stingi cu apă

dacă-i gând nu-l poţi străbate

noi suntem români

noi suntem români ca brazii

noi suntem români ca grâul

noi suntem români ca focul

noi suntem români

ţara noastră e a noastră

vârf de jale şi de dor

dulce arşiţă albastră

ca lumnina ochilor

Cântul XXVI

ţara asta nu e schweitzer şi nici stână fără câini

dacă dai în ea cu noaptea la lumină ies români

ies luceferii de ziuă cu făclii de sânge sfânt

ca să nu le calce nimeni de cu seară pe pământ

fruntea noastră ară cerul ca un plug din lemn de fag

şi pe dealul veşniciei boii noştri ceru-l trag

noi suntem leagănul lumii noi sămânţa de poeţi

care nu-i de mântuială dacă vreţi dacă nu vreţi

trup avem suflet avem trup şi suflet noi suntem

nimeni să nu-şi taie capul să ne ţină la cherem

pare nimeni dar nu-i nimeni e ceva de pe capul lui

nici n-ai crede că sub haine e chiar pielea omului

şi sub piele o sub piele e istorie e lege

ochii văd inima cere nu ne putem înţelege

numai ţara ne mângâie numai leagănul de sânge

maica noastră România care râde care plânge

Cântul LXXII

m-am visat în redingotă

aveam cal şi-aveam calotă

şi un fluture de flotă

şiera o fluturare

de biserici bisectoare

sub stele imaginare

şi-am avut şi eu un dor

să beau sete din popor

să mă-nnec uşor uşor

ca un fluture de flotă

bând un cal dintr-o calotă

de poet în redingotă

despre ultimele zile.. printre ultimii martori & mărturisitori .. Teo CABEL

“Poeții, ca și oribii, pot să vadă în întuneric.” (Jorge Luis Borges)

Las Calles de Borges from IAN RUSCHEL on Vimeo.
preluat de pe WebCultura (n-am putut altfel :) )
~ ”Buenos Aires: Las Calles de Borges este un scurt omagiu pe care regizorul brazilian Ian Ruschel îl aduce lui Jorge Luis Borges. Filmările au avut loc în iarna lui 2010 în Buenos Aires și Capilla del Señor, Argentina.”

amînări

”Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.”
Emil Cioran- Cartea amăgirilor 
(cine nu a citit cartea o poate face și dînd click pe coperta din partea dreaptă a blogului unde o să rămînă o vreme)

am să vin..

I have done it again.
One year in every ten
I manage it--

A sort of walking miracle, my skin
Bright as a Nazi lampshade,
My right foot

A paperweight,
My face a featureless, fine
Jew linen.

Peel off the napkin
O my enemy.
Do I terrify?--

The nose, the eye pits, the full set of teeth?
The sour breath
Will vanish in a day.

Soon, soon the flesh
The grave cave ate will be
At home on me

And I a smiling woman.
I am only thirty.
And like the cat I have nine times to die.

This is Number Three.
What a trash
To annihilate each decade.

What a million filaments.
The peanut-crunching crowd
Shoves in to see

Them unwrap me hand and foot--
The big strip tease.
Gentlemen, ladies

These are my hands
My knees.
I may be skin and bone,

Nevertheless, I am the same, identical woman.
The first time it happened I was ten.
It was an accident.

The second time I meant
To last it out and not come back at all.
I rocked shut

As a seashell.
They had to call and call
And pick the worms off me like sticky pearls.

Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.

I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.
I guess you could say I've a call.

It's easy enough to do it in a cell.
It's easy enough to do it and stay put.
It's the theatrical

Comeback in broad day
To the same place, the same face, the same brute
Amused shout:

'A miracle!'
That knocks me out.
There is a charge

For the eyeing of my scars, there is a charge
For the hearing of my heart--
It really goes.

And there is a charge, a very large charge
For a word or a touch
Or a bit of blood

Or a piece of my hair or my clothes.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.

I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby

That melts to a shriek.
I turn and burn.
Do not think I underestimate your great concern.

Ash, ash--
You poke and stir.
Flesh, bone, there is nothing there--

A cake of soap, 
A wedding ring,
A gold filling.

Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.

Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.

23-29 October 1962

- See more at: http://www.poets.org/viewmedia.php/prmMID/15292#sthash.YZp61KjW.dpuf

.. să te întreb cum îți este

dar asta

este(-n) altă poVESTE

(traducerea- Iulian Tănase)

 

http://poemix.blogspot.ro/2009/09/sylvia-plath-lady-lazarus.html

I have done it again.
  One year in every ten
  I manage it——

  A sort of walking miracle, my skin
  Bright as a Nazi lampshade,
  My right foot

  A paperweight,
  My face a featureless, fine
  Jew linen.

  Peel off the napkin
  0 my enemy.
  Do I terrify?——

  The nose, the eye pits, the full set of teeth?
  The sour breath
  Will vanish in a day.

  Soon, soon the flesh
  The grave cave ate will be
  At home on me

  And I a smiling woman.
  I am only thirty.
  And like the cat I have nine times to die.

  This is Number Three.
  What a trash
  To annihilate each decade.

  What a million filaments.
  The peanut-crunching crowd
  Shoves in to see

  Them unwrap me hand and foot
  The big strip tease.
  Gentlemen, ladies

  These are my hands
  My knees.
  I may be skin and bone,

  Nevertheless, I am the same, identical woman.
  The first time it happened I was ten.
  It was an accident.

  The second time I meant
  To last it out and not come back at all.
  I rocked shut

  As a seashell.
  They had to call and call
  And pick the worms off me like sticky pearls.

  Dying
  Is an art, like everything else,
  I do it exceptionally well.

  I do it so it feels like hell.
  I do it so it feels real.
  I guess you could say I've a call.

  It's easy enough to do it in a cell.
  It's easy enough to do it and stay put.
  It's the theatrical

  Comeback in broad day
  To the same place, the same face, the same brute
  Amused shout:

  'A miracle!'
  That knocks me out.
  There is a charge

  For the eyeing of my scars, there is a charge
  For the hearing of my heart——
  It really goes.

  And there is a charge, a very large charge
  For a word or a touch
  Or a bit of blood

  Or a piece of my hair or my clothes.
  So, so, Herr Doktor.
  So, Herr Enemy.

  I am your opus,
  I am your valuable,
  The pure gold baby

  That melts to a shriek.
  I turn and burn.
  Do not think I underestimate your great concern.

  Ash, ash —-
  You poke and stir.
  Flesh, bone, there is nothing there——

  A cake of soap,
  A wedding ring,
  A gold filling.

  Herr God, Herr Lucifer
  Beware
  Beware.

  Out of the ash
  I rise with my red hair
  And I eat men like air.

I have done it again.
One year in every ten
I manage it--

A sort of walking miracle, my skin
Bright as a Nazi lampshade,
My right foot

A paperweight,
My face a featureless, fine
Jew linen.

Peel off the napkin
O my enemy.
Do I terrify?--

The nose, the eye pits, the full set of teeth?
The sour breath
Will vanish in a day.

Soon, soon the flesh
The grave cave ate will be
At home on me

And I a smiling woman.
I am only thirty.
And like the cat I have nine times to die.

This is Number Three.
What a trash
To annihilate each decade.

What a million filaments.
The peanut-crunching crowd
Shoves in to see

Them unwrap me hand and foot--
The big strip tease.
Gentlemen, ladies

These are my hands
My knees.
I may be skin and bone,

Nevertheless, I am the same, identical woman.
The first time it happened I was ten.
It was an accident.

The second time I meant
To last it out and not come back at all.
I rocked shut

As a seashell.
They had to call and call
And pick the worms off me like sticky pearls.

Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.

I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.
I guess you could say I've a call.

It's easy enough to do it in a cell.
It's easy enough to do it and stay put.
It's the theatrical

Comeback in broad day
To the same place, the same face, the same brute
Amused shout:

'A miracle!'
That knocks me out.
There is a charge

For the eyeing of my scars, there is a charge
For the hearing of my heart--
It really goes.

And there is a charge, a very large charge
For a word or a touch
Or a bit of blood

Or a piece of my hair or my clothes.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.

I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby

That melts to a shriek.
I turn and burn.
Do not think I underestimate your great concern.

Ash, ash--
You poke and stir.
Flesh, bone, there is nothing there--

A cake of soap, 
A wedding ring,
A gold filling.

Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.

Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.

23-29 October 1962

- See more at: http://www.poets.org/viewmedia.php/prmMID/15292#sthash.YZp61KjW.dpuf

I have done it again.
One year in every ten
I manage it--

A sort of walking miracle, my skin
Bright as a Nazi lampshade,
My right foot

A paperweight,
My face a featureless, fine
Jew linen.

Peel off the napkin
O my enemy.
Do I terrify?--

The nose, the eye pits, the full set of teeth?
The sour breath
Will vanish in a day.

Soon, soon the flesh
The grave cave ate will be
At home on me

And I a smiling woman.
I am only thirty.
And like the cat I have nine times to die.

This is Number Three.
What a trash
To annihilate each decade.

What a million filaments.
The peanut-crunching crowd
Shoves in to see

Them unwrap me hand and foot--
The big strip tease.
Gentlemen, ladies

These are my hands
My knees.
I may be skin and bone,

Nevertheless, I am the same, identical woman.
The first time it happened I was ten.
It was an accident.

The second time I meant
To last it out and not come back at all.
I rocked shut

As a seashell.
They had to call and call
And pick the worms off me like sticky pearls.

Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.

I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.
I guess you could say I've a call.

It's easy enough to do it in a cell.
It's easy enough to do it and stay put.
It's the theatrical

Comeback in broad day
To the same place, the same face, the same brute
Amused shout:

'A miracle!'
That knocks me out.
There is a charge

For the eyeing of my scars, there is a charge
For the hearing of my heart--
It really goes.

And there is a charge, a very large charge
For a word or a touch
Or a bit of blood

Or a piece of my hair or my clothes.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.

I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby

That melts to a shriek.
I turn and burn.
Do not think I underestimate your great concern.

Ash, ash--
You poke and stir.
Flesh, bone, there is nothing there--

A cake of soap, 
A wedding ring,
A gold filling.

Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.

Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.

23-29 October 1962

- See more at: http://www.poets.org/viewmedia.php/prmMID/15292#sthash.YZp61KjW.dpuf

 

I have done it again.
One year in every ten
I manage it--

A sort of walking miracle, my skin
Bright as a Nazi lampshade,
My right foot

A paperweight,
My face a featureless, fine
Jew linen.

Peel off the napkin
O my enemy.
Do I terrify?--

The nose, the eye pits, the full set of teeth?
The sour breath
Will vanish in a day.

Soon, soon the flesh
The grave cave ate will be
At home on me

And I a smiling woman.
I am only thirty.
And like the cat I have nine times to die.

This is Number Three.
What a trash
To annihilate each decade.

What a million filaments.
The peanut-crunching crowd
Shoves in to see

Them unwrap me hand and foot--
The big strip tease.
Gentlemen, ladies

These are my hands
My knees.
I may be skin and bone,

Nevertheless, I am the same, identical woman.
The first time it happened I was ten.
It was an accident.

The second time I meant
To last it out and not come back at all.
I rocked shut

As a seashell.
They had to call and call
And pick the worms off me like sticky pearls.

Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.

I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.
I guess you could say I've a call.

It's easy enough to do it in a cell.
It's easy enough to do it and stay put.
It's the theatrical

Comeback in broad day
To the same place, the same face, the same brute
Amused shout:

'A miracle!'
That knocks me out.
There is a charge

For the eyeing of my scars, there is a charge
For the hearing of my heart--
It really goes.

And there is a charge, a very large charge
For a word or a touch
Or a bit of blood

Or a piece of my hair or my clothes.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.

I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby

That melts to a shriek.
I turn and burn.
Do not think I underestimate your great concern.

Ash, ash--
You poke and stir.
Flesh, bone, there is nothing there--

A cake of soap, 
A wedding ring,
A gold filling.

Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.

Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.

23-29 October 1962

- See more at: http://www.poets.org/viewmedia.php/prmMID/15292#sthash.YZp61KjW.dpuf

I have done it again.
One year in every ten
I manage it--

A sort of walking miracle, my skin
Bright as a Nazi lampshade,
My right foot

A paperweight,
My face a featureless, fine
Jew linen.

Peel off the napkin
O my enemy.
Do I terrify?--

The nose, the eye pits, the full set of teeth?
The sour breath
Will vanish in a day.

Soon, soon the flesh
The grave cave ate will be
At home on me

And I a smiling woman.
I am only thirty.
And like the cat I have nine times to die.

This is Number Three.
What a trash
To annihilate each decade.

What a million filaments.
The peanut-crunching crowd
Shoves in to see

Them unwrap me hand and foot--
The big strip tease.
Gentlemen, ladies

These are my hands
My knees.
I may be skin and bone,

Nevertheless, I am the same, identical woman.
The first time it happened I was ten.
It was an accident.

The second time I meant
To last it out and not come back at all.
I rocked shut

As a seashell.
They had to call and call
And pick the worms off me like sticky pearls.

Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.

I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.
I guess you could say I've a call.

It's easy enough to do it in a cell.
It's easy enough to do it and stay put.
It's the theatrical

Comeback in broad day
To the same place, the same face, the same brute
Amused shout:

'A miracle!'
That knocks me out.
There is a charge

For the eyeing of my scars, there is a charge
For the hearing of my heart--
It really goes.

And there is a charge, a very large charge
For a word or a touch
Or a bit of blood

Or a piece of my hair or my clothes.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.

I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby

That melts to a shriek.
I turn and burn.
Do not think I underestimate your great concern.

Ash, ash--
You poke and stir.
Flesh, bone, there is nothing there--

A cake of soap, 
A wedding ring,
A gold filling.

Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.

Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.

23-29 October 1962

- See more at: http://www.poets.org/viewmedia.php/prmMID/15292#sthash.YZp61KjW.dpuf

cui

(..) ”Noi l-am rugat cu vorba cea dintîi

dar el s-a dus s-a dus s-a dus

era un cui din palma lui Isus”

cenușa mestecenilor & aripa care lipsea

Vaslav Nijinski *& Nikita Mihalkov Fata fara zestre

Asculta mai multe audio diverse 

* fascinanta poveste a ”Zeului nebun al DANSului ”

”Sunt cazuri când Dumnezeu nu te poate ajuta decât dându-ți mereu suferință”. (Urmuz, Ciorne răzlețe)

 “Este Urmuz un suprarealist autentic? Poate că, deoarece nu părăseşte niciodată luciditatea sa ironică, e numai un caraghios, un frate spiritual al lui Jarry? Sau încă, dacă vrem să descoperim oarecare implicaţii, poate fi considerat un fel de Kafka mai mecanic şi mai grotesc? Suprarealiştii din România îl revendică şef de coloană. În orice caz, Urmuz este într-adevăr unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeţii dislocării formelor sociale, ale gândirii şi ale limbajului din lumea asta, care, astăzi, sub ochii noştri se dezagregă, absurdă ca şi eroii autorului nostru.” (Eugen Ionescu)

sursă(webcultura) : Urmuz ”cel mai singur dintre singuri ” BIBLIOGRAFIE:)