primăvara POEŢILOR

        *
                                *            *

tot ce stiu este ca fara mine lumea ar fi mai buna. ca soarele n-ar mai apune, ca n-ar mai fi luna. doar dumnezeu ar umbla din casa în casa, întrebând ce s-a ales de lumea lui, pe care-o crezuse frumoasa. si chiar fusese asa, pâna la mine. pâna când m-am nascut si viitorul s-a prefacut în vechime. si mâine în ieri. pe unde nu mai e nimeni, si nicaieri. tot ce am înteles este ca fara mine lumea ar fi minunata. ca o rugaciune rostita de la sfârsit la-nceput. rasturnata.

într-o limba inexistenta, melodioasa. într-o limba în care nimeni n-ar mai ajunge acasa. 

      *
                                *            *

mai stai, aprinde-ti tigara, mai cere si vin. bea si fumeaza. traieste din plin.
eu lucrez în ascuns la o pasare. la o pasare târâtoare. subpamânteana. o pasare fara aripi si fara picioare. care nu cânta. care nu zboara. care nu stie ca mai sus de pamânt mai este o lume. ca exista afara.

o pasare pamântie, cu creasta albastra. ea este pasarea aceea, maiastra. la care lucrez în ascuns. ea viseaza cum cânta si viseaza cum zboara. si din visele ei se face, uneori, primavara. în lumea despre care nu stie nimic. în lumea de-afara. cu fluturi, cu flori si cu triluri. cu dragoste, cu despartiri, cu bibiluri. despre care pasarea mea pamântie viseaza cum cânta, viseaza sa stie. viseaza cum zboara.

dar din pamânt doar pamântul se vede afara. 

Lucian Vasilescu