monolog alb
ultima dată când l-am văzut
era pe un pat
numerotat
al acelui spital.
îi crescuse barba
(în lipsa lui)
întrucât el
n-aș fi putut spune
că mai trăia.
priveam hipnotizat toate acele mașinării conectate
care îl trăiau
în locul lui
nehotărându-mă
cui
să-i vorbesc.
nu i-am putut adresa mai mult de o frază
și aceea poticnită
confuză
sterilă
precum o ușă care ți se deschide brusc
și grabnic
ți se închide
în nas
(ca o sclipire fugară
a unei inimi decolorate).
și numai după ce i-am văzut lacrima
înviindu-i paloarea
am știut că m-a auzit
că pricepuse
cine îi vorbea.
și numai după ce ea
lacrima
ți s-a uscat
am știut că știi că ți-a vorbit deșertul tătarilor
și dezolarea ta
și armata ta nedisciplinată și rebelă
domnule colonel
eu
progenitura ta
tată
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu